Despre Vlad Eftenie

  (Sep 2015)
Vlad Eftenie este un fotograf roman premiat la Sony World Photography 2014. Vlad descopera Bucurestiul in toata splendoarea lui si a oamenilor care se plimba pe strazile orasului. Astfel, Vlad prezinta viata urbana printr-un street photography absolut captivant.
1.559 Vizualizarivizualizari
0 Comentariicomentarii
1 placut 
0 displacut 

 

Vlad Eftenie e fotograful roman care a castigat la Sony World Photography 2014 cu o poza dintr-un Bucuresti gri atacat de prima zapada si haosul evident al traficului in aceste conditii. Detaliile despre categoria la care a castigat si poza cu care Vlad Eftenie a castigat le gasiti aici. Dar Vlad nu e doar un fotograf cu un trofeu important in palmares. El chiar este ochiul orasului, fotograful care reuseste sa surprinda ipostaze inedite ale Bucurestiului si ale oamenilor care-l locuiesc si il respira. Vlad s-a axat pe street photography si a tot oferit publicului sau imagini valoroase cu tot ce inseamna Bucurestiul actual: peisajul cultural, viata urbana, oamenii vesnic surprinzatori.

Despre oras, fotografie, fotografie de oras si tot ce presupune aceasta arta a observatiei am vorbit si noi cu Vlad Eftenie in interviul de mai jos.

“Prin fotografie te intampli in timp cu lumea, il descoperi pe ACUM”

 

Restograf: Stiu ca esti si arhitect, si profesor si fotograf.  Cumva ca o surpriza, dintre toate tipurile de fotografie, ai ales fotografia de strada. De ce tocmai aceasta directie pentru pozele tale ?

Vlad Eftenie: Buna :-). Stiu ca din afara poate suna ciudat, in general oamenii sunt crescuti si antrenati – educati sa faca bine un lucru. Eu am mai multe domenii de interes, si asta a fost asa inca de cand eram mic. Am avut si am mereu pasiuni active sau latente, sau altele care asteapta sa fie descoperite. Mama imi spunea mereu – mai intai ar trebui sa faci ce trebuie, si abia apoi ce iti place. Cu toate astea, m-am simtit mereu bine facand ce imi place. Totul se intampla atunci de la sine, solutiile vin singure, creativitatea iti este un aliat. Voiam sa ma fac dintotdeauna mecanic de locomotiva.

p1-1

Am facut insa inante de orice arhitectura pentru ca asta am vazut in casa, era ceva natural. Este un domeniu foarte interesant, a carui studiere iti da acces la cunoastere, te ajuta sa organizezi gandirea, sa explorezi creativitatea si chiar sa iti duci dincolo de limite rezistenta fizica la oboseala, la stres, la deadline-uri. Iesi mai puternic din facultate. Fiind foarte solicitanta, nu iti mai lasa insa timp suficient pentru sine. Iar relatia cu sine este esentiala, de acolo porneste totul, in relatia cu lumea inconjuratoare, cu ceilalti.

p1-2
Mi-am descoperit relativ devreme o capacitate de a-mi pune intrebari complexe, a venit in timp si posibilitatea de a dezvolta raspunsuri. Apoi am simtit ca acestea merita impartasite cu ceilalti. Cunoasterea merita oferita celor care o cauta. Asa am ramas in continuare in Facultatea de Arhitectura, de cealalta parte a catedrei.

Apoi a venit fotografia. Apoi au venit cursurile de fotografie sustinute, workshopurile experimentale. Spun “a venit” pentru ca ea ar fi putut fi dintotdeauna acolo, dar nu am stiut asta. A venit cand ne-am putut intalni cu sens. Aveam nevoie sa descopar lumea, iar fotografia s-a dovedit a fi pentru mine cel mai bun instrument, in acest sens. Initial pozam orice, oricum, in orice fel, oricand, era haos, nu aveam un stil anume. Multiple experinte fotografice, trecerea de la digital la film, explorarea tehnicii, concomitent cu implicarea ei intr-un demers fotografic total asumat, mi-au deschis o poarta inspre cunoasterea profunda, din care am extras noi invataturi. Imbinand arhitectura si fotografia, am realizat cercetarea doctorala, urmand apoi sa creez structura unui curs de fotografie de arhitectura/urbana, sustinut in facultate.

Fotografia de strada m-a aflat prin prisma afinitatii cu o filozofie de viata si cu domeniul meu de pregatire in arhitectura. Strada inseamna oras, constructii, oameni, viata de zi cu zi. Este un mediu dinamic, plin de imprevizibil, desi aparent incarcat cu rutina. Orice este oricand posibil pe strada. Inveti sa observi, sa fii discret, invizibil, sa iti asculti simturile, intuitia, esti cu un pas inaintea celorlalti.

p1-3

Am simtit nevoia sa imi inchid gandurile, fotografiind. Asa m-am descoperit pe mine, cel de dincolo de ratiune. Apoi, a cauta ceea ce nu stii cum arata, unde se afla si cand poate fi intalnit – si cu toate astea sa ajungi mereu intr-o concomitenta magica, cu lumea dimprejur, aparent haotica, dar plina de povesti cu sens, intri in ceea ce am denumit “starea de gratie”. A te lasa in voia simturilor, a-ti sculta vocea interioara – sunt cai de a afla adevaruri personale reale, “nefiltrate”. Te intampli in timp cu lumea, il descoperi pe “acum”, stii ca te afli unde trebuie, facand ce trebuie si ai un martor explicit – insasi fotografia.
Imbinarea tuturor acestor domenii, prin prisma explorarii si cunoasterii, este magica pentru mine.

Restograf: Cat de mult tine de norocul momentului pentru a obtine fotografii de strada? In acelasi sens, cat ai stat cel mai mult “pe strada” pentru a captura o poza anume?

Vlad Eftenie: Am auzit des de la unele persoane cuvantul “noroc”, asociat cu fotografia de strada. Norocul, cred eu, ca si succesul – au un impact major doar pentru cei nepregatiti. Cand stii ca esti acolo, cand simti si stii ce faci, desi nimic nu e dezvaluit dinainte, cand se deschide posibilitatea lui “a fi”, “a lua fiinta”, intr-un mod efemer, decisiv, iti dai seama ca o fotografie buna, reusita, este doar un rezultat al unei sincronicitati – intre tine si subiect, prin simtire si existenta, prin prisma bunei utilizari a tehnicii foto. Aparatul devine o prelungire a corpului. El doar intermediaza, nu decide nimic. Doar buna ascultare, “imersiunea” totala in mediul urban, renuntarea la sine pentru a lasa subiectul sa fie, reactia spontana, empatia, alegerea chiar inconstienta a punctului de statie optim si momentului declansarii – sunt ingrediente ale unei imagini posibil reusite. Iar o imagine este buna atunci cand comunica, cand creeaza impact.

p2-1

Fotografiind, afli ceva despre subiect si despre sine, in acelasi timp. Fotografia aduce cu sine cunoastere. Cele mai multe imagini de acest fel pot parea “norocoase” unui ochi exterior. “Cum domnule s-au intamplat toate astea fix atunci si tu erai acolo? Nu se poate, sigur e regizata…” – am auzit asta de N ori. Perceptia non-fotografica poate fi uimita de faptul ca undeva, candva, cocomitent – lucruri si prezente aparent haotice si independente una de cealalta s-au intalnit in acelasi cadru, prin armonizare. Un fotograf sau un privitor antrenat – stiu ca totul este posibil pe strada, iar fotografia este poate cel mai adecvat instrument cu care sa demonstrezi conceptele de mai sus.

p2-2
Haosul aparent al strazii, daca este cercetat cu incredere si daruire, poate dezvalui momente in care efemerul capata aroma de magie, prin intalnirea spontana si armonioasa a “actorilor” implicati. Totul devine vizibil prin implicarea viziunii fotografice, a gestului fotografic coerent, consistent, asumat. Cred in acest lucru si il fac cu convingere. Ma pasioneaza aceste aflari. Fotogafia devine martor credibil, chiar si pentru un ochi neincrezator. Revenind la intrebare – nu stau niciodata, ma misc incontinuu, caut, cercetez, totul se intampla in mers pe strada.

p2-3

“Orasul dupa chipul si asemanarea ta”

 

Restograf: Tu iei Bucurestiul la pas si il cunosti probabil mai bine decat majoritatea locuitorilor sai. Cum e orasul asta pentru tine, cum ai descrie Bucurestiul din perspectiva din care il vezi tu?

Vlad Eftenie: Multa lume nu s-a gandit niciodata ca propriul oras poate fi interesant, pentru ca in general ceva valoros trebuie cautat departe. Oamenii merg in vacante, sunt turisti, platesc bani pentru a vedea ceva ce ei considera a fi valoros. Cu atat mai mult, cliseul despre Bucuresti il recomanda ca pe un oras obositor, plin de contraste, fara o caracteristica pozitiva anume, in care te pierzi. Cu siguranta, dintr-un punct de vedere, lucrurile pot sta si asa. Dar ar fi nedrept  – ca de altfel fata de oricine, sa iei in considerare doar partile lui mai putin bune.

p3-1

 

Cum sunt nascut in Bucuresti si traiesc in el si nu mi-am imaginat niciodata ca as vrea in alta parte, desi am calatorit in toate cele patru zari, am stat sa ma intreb care ii sunt partile bune. Nu degeaba mi se face dor de el cand lipsesc din oras, asa cum nu degeaba din cand in cand face foarte bine sa il las in urma pentru o vreme. Modul in care privim orice este subiectiv. Eu am o predispozitie naturala in a cauta sa descopar partile bune – fie ca e o persoana, fie ca e un oras. O atitudine care pare contradictorie, intr-o lume pregatita sa taxeze orice, la prima miscare, la prima greseala. Nimeni nu e perfect, dar cu siguranta poate fi mai interesant sa vedem partea buna. Sau cel putin mai constructiv.

p3-2

Am inceput sa explorez Bucurestiul din 2003, de cand am inceput sa si fotografiez. Mi se parea extraordinar sa ma plimb pe jos in weekend cand aveam timp liber, pe stradute de care auzisem doar in literatura sau in cantece, dincolo de zgomotul bulevardelor. Afli un oras cu o patina a timpului, cu aroma straturilor istorice, te uiti la case vechi acoperite cu iedera si te intrebi oare cum se locuieste acolo, ai vrea sa intri, asculti sunete, simti arome, iti apropii orasul la pas, saluti batranul nescunoscut care isi plimba catelul, dar pe care simti ca il stii de o viata.

p3-3
Afli ca orasul ti se dezvaluie dupa chipul si asemanarea ta, perceptia sa fiind direct legata de starile tale. Afli ca in orice directie ai lua-o, strazile te poarta in bucle care te intorc de unde ai plecat. Ca nu te poti rataci de fapt. Ca sunt straturi infinite pe care le poti explora. Ca arata altfel in fiecare zi, desi pare ca nimic nu se schimba. Este orasul care isi pastreaza memoria in povestile oamenilor care raman, mai robusti decat zidurile care dispar. Un oras viu, jucaus, dinamic, neasteptat. Care merita sa fie privit cu incredere, rabdare si bunavointa. Asa cum fiecaruia dintre noi i-ar placea sa fie privit de ceilalti. E un oras care te invata sa ai rabdare, sa lasi sa fie, sa nu ai asteptari, sa te adaptezi spontan. Un antrenament de viata sanatos, in cele din urma. Si inca ceva, cerul de toamna e magic in Bucuresti, primavara il intinereste, vara il lasa in linistea torida a soarelui, iarna il ascunde si il flateaza.

Restograf: Se schimba cumva energia orasului de la un cartier la altul, de la o zona la asta? Care sunt principalele diferente pe care le-ai observat intre anumite zone ale Bucurestiului?

Vlad Eftenie: Oamenii sunt aceia care fac orasul. Bucurestiul are zone istorice care au sedimentat, in trecerea zbuciumata a timpului, amprente ale memoriei colective, cu arome diferite. Zona Cotroceni, cartierul Armenesc, zona Dorobanti, cartierul Drumul Taberei sau Titan – aduc desigur imagini urbane bine individualizate, diferite. Aspectul cladirilor, vegetatia, profilul strazilor,  imaginea locuitorilor – tot ce creeaza in sine amprenta locului – poate fi analizat  printr-o multitudine de criterii. Fiecare suntem de altfel legati afectiv de un loc anume, printr-o experienta de viata definitorie. Astfel, relatia cu orasul devine pur subiectiva. Iar daca fiecare zona are cu siguranta caracteristicile ei, totul creeaza ceea ce este Bucurestiul, un palimpsest alcatuit din elemente cateodata contradictorii, alteori cu conexiuni coerente, aducand laolalta ceea ce numim prin “unitate in diversitate”.

p4-1 p4-2

p4-3 p4-5

Eu am cateva trasee preferate in oras, unul drag mie incepand la Piata Unirii, trecand prin Piata Universitatii – fie prin Centrul Vechi, fie prin Cismigiu si apoi spre Ateneu, prin Piata Revolutiei, traversand apoi Magheru spre Gradina Icoanei, Parcul Ioanid, Calea Dorobantilor, piata Charles de Gaulle, pin Parcul Herastrau, spre Casa Presei, si de acolo acasa. Dup cum vedeti, zone cu caracteristici diferite, care definesc insa orasul, locuri reper. Atat de diverse si vii, active, parcurgerea lor “pe straturi” imi sedimenteaza activ orasul cadrului cotidian, simt ca vad orasul, ca aflu cat mai multe, ca il “citesc” si traiesc, ca imi satisfac nevoia de a fi in contact cu el, cat mai consistent, divers. Impresiile se schimba de la o zona la alta, modul in care il privesc si il parcurg aduce insa totul la un numitor comun, la nivelul trairii sale.

 

“Oamenii sunt purtatori de povesti”

 

Restograf: Care e cea mai frumoasa poveste din spatele unei poze facute de tine pe care ai descoperit-o in Bucuresti?

Vlad Eftenie: Imaginile (in general cele bune) pot fi asociate cu o poveste. Unele vin din aflarea unei povesti si pastrarea ei sub forma fotografica, alte imagini nasc povesti, in ochii privitorilor. Ambele instante sunt posibile si valabile. Atunci cand te bazezi pe specularea spontana a actiunilor din preajma ta, nu stii sau nu ai posibilitatea de a intra pe firul unei povesti. O poti investiga sau imagina dupa aceea. Oamenii in general sunt purtatori de povesti, de aceea devin un subiect central al fotografiei mele. Recunosc – am povesti speciale aflate mai mult prin Paris – pe care le-am si speculat fotografic, in general cu indragostiti sau persoane speciale. In Bucuresti merg si inregistrez, reactionez.

Indragostitii de pe Magheru au fost simpatici, nici dupa ce au observat intr-un final ca ii pozez nu s-au sinchisit si au continuat sa se harjoneasca in zapada, plini de energie. La interviul de a doua zi de la TV, dupa ce imaginea devenise virala pe net si s-a aflat cine sunt, au venit tot sarutandu-se, pur si simplu nu ii puteai desprinde :).

Imaginile mele din Bucuresti induc in general contemplare, povestea se dezvolta si se dizolva latent, ca un pliculet cu ceai in apa calda. In Bucuresti caut sa aflu ceea ce ceilalti uita sa priveasca. Le amintesc ca o ploaie sau o ninsoare nu e musai sa te retina in casa, ca apusurile pot fi magnifice, ca poti prinde un bulevard complet vid chiar la o ora de varf, daca stii cand si incotro sa privesti, ca gesturile mici ale unor necunoscuti pot trezi emotii intense, familiare.

p5-2 p5-3 p5-1

 

Restograf: Care e cladirea ta preferata din Bucuresti si de ce? Ai cumva si o zona ofertanta, un loc anume de unde stii sigur ca o sa prinzi niste cadre speciale?

Vlad Eftenie: Desigur, Ateneul. Mi-am descoperit afinitatea pentru cladirea Ateneului in timp. Traseul meu zilnic trece prin curtea lui, intre Universitatea de Arhitectura si Piata Romana. E un loc emblematic, fara masini, o oaza de liniste in plin centrul orasului. Probabil ca intreaga zona poarta o amprenta pariziana si atunci imi satisfac si nevoia sau dorul de Paris, pe stradutele adiacente. Vara stateam pe trepte si faceam un popas pentru o inghetata luata de la micul magazin din spate (intre timp acesta s-a desfiintat). Cand e concert, vezi oameni imbracati de gala, atmosfera e speciala. Cand ploua, locul are o poezie anume.

Cand am de pozat pe cineva, incep intotdeauna la Ateneu, ca punct zero, ne incalzim starile acolo. Cand testez vreun aparat foto nou, trec si pe acolo, arhitectura cu geometrii, detalii, umbre si lumini intense pune orice sistem la incercare. Cu ocazia Festivalului Enescu, ca membru al echipei de fotografi oficiali, am avut ocazia sa il exporez in voie si in interior, descoperind o lume magica. Tin foarte mult la acest loc, dupa cum imi dau seama, enumerand toate cele de mai sus :). Cand revin in Bucuresti, din orice directie, straina sau din tara, trag mai intai la Ateneu sa iau pulsul orasului si abia apoi acasa.

Dupa Ateneu, zona mea favorita o reprezinta duo-ul Icoanei – Ioanid, ca stare, ca atmosfera. Cuplate cu un traseu – Cismigiu – Dorobanti, se naste deja dorul de plimbare. Orasul e pretentios si imprevizibil, nu obtin imaginile cele mai intense in locurile pe care le si simt intens, aproape de mine. Sau povesti apar acolo nu te astepti, nu exista un pattern posibil de urmat, mai ales in Bucuresti.

Totusi, cand vine vorba de apus, imi satisfac nevoia de contemplare intr-un colt al Herastraului, in apropierea Soselei Nordului. Cand cerul e spectaculos, imaginile au intodeauna ingredientul magic al impactului si asupra privitorilor. In rest, orice e posibil, oriunde in oras.

p6-5 p6-4

 

Restograf: Cum sunt oamenii care devin personaje in pozele tale? Se simt maguliit sau deranjati? Ti s-a intamplat ca oamenii sa-ti ceara sa stergi pozele cu ei sau ceva de genul?

Vlad Eftenie: Sunt simpli anonimi care intr-un moment anume fac ceva interesant pentru mine. Incerc sa fiu invizibil – asadar sa nu distrag atentia. Scopul meu pe strada nu e acela de a ma etala si a avea un impact asupra unor necunoscuti, ci de a “naviga” invizibil printrei ei, pentru a cauta si culege povesti eventual interesante. De la oameni care aparent nu fac nimic, pana la unii care tocmai evolueaza extraordinar in spatiu, dezvoltand unde emotionale la care incerc sa ma conectez. Multa lume nu intelege cum fac sa nu fiu vazut, chiar de langa oamenii pe care ii pozez. Nu stiu sa explic rational, totul sta in puterea secundei. Eu ma comport natural cu aparatul in mana, fac parte din peisajul cotidian. Oamenii precupati de ceea ce fac, sunt greu de distras, oricum. Eu am datoria sa observ cat mai mult imprejur. Sunt curios si interesat de ceea ce poate deveni subiect fotografic. Sigur ca au existat si situatii ciudate, nu pot numara mai mult de doua sau trei, in care prea alerti si aprigi, unii oameni au tinut musai sa ma indepartez. Cum nu sunt acolo sa accentuez un conflict sau sa ma enervez pentru o neintelegere, prefer sa imi schimb rapid subiectul de interes. De cele mai multe ori insa un zambet face minuni. Cum am spus, ideal insa e sa raman invizibil.

Restograf: S-a schimbat in vreun fel cariera ta de fotograf dupa castigarea premiului Sony World Photography?

Vlad Eftenie: E destul de dificil sa explic, suna ciudat daca spun ca nu ma consider fotograf. Intr-o lume in care fotograf poate fi oricine, indiferent de cunostinte sau de pasiune, in care cei mai multi cred ca ai nevoie de cel mai performant aparat ca sa faci poze bune sau ca sa iti legitimezi titlul de fotograf, eu imi amintesc ca o fac din pura pasiune, o respect si incerc sa cresc domeniul fotografiei, cu pasi mici, dar siguri, dupa propria viziune. Mi-am dedicat pasiunea pentru a le arata celorlalti ce uita sa priveasca, pentru a dezvolta si crea teorie de fotografie, promovez o etica fotografica. Mi-a fost greu ani de zile sa pun un pret pentru ceea ce fac cu placere si aparent fara efort. Nu vad o “cariera” fotografica, eu vreau sa pot fi creativ, sa ma simt liber, sa o fac cand vreau, cand pot, cand simt, fara nicio conditionare sau apasare. Si pana acum a functionat foarte bine, urmand aceste principii simple si spunand “nu” atunci cand situatia a cerut-o. Oricine vrea ceva de la tine astazi, intr-o lume a consumului excesiv si a efemerului definitoriu, e bine sa stii sa protejezi lucrurile la care tii. Aleg cu atentie ceea ce fac, pentru a putea sa il fac cat mai bine.

p8-1
Premiul Sony a fost o surpriza si pentru mine, poza e facuta in statia de tramvai de langa casa, prima ninsoare, nimic special, aparent. Dar juriul a decis ca a fost ceva special acolo si a acordat imaginii un premiu. Pentru mine nu a schimbat nimic, eu faceam poze inainte si continui sa fac poze. Pentru unii, a adus confirmarea de care aveau nevoie ca sa puna pret pe ceea ce ieri le placea in imaginile mele, dar nu avea o greutate oficializata. E bine cand incepi sa fii privit si ascultat poate cu mai mare atentie. Premiul este in sine un produs cu prea multi pasi independenti de mine ca sa imi asum eu vreun merit special – in afara faptului ca am avut inspiratia sa realizez imaginea si sa o inscriu in concurs, in acel moment. Poate i-am impulsionat apoi si pe altii sa participe, e important sa te pui in conditii de concurs. A fost frumos sa particip la decernare la Londra, o experienta foarte interesanta.

p8-2

 

Descopera si care sunt restaurantele preferate ale lui Vlad Eftenie

Descopera si care sunt retetele preferate ale lui Vlad Eftenie


E folositor? Da-i SHARE!

Tu ce parere ai?





Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicata.


nine − 7 =