Amuse-bouche pe nota de plata de la Aqua

12 Martie 2010 | News

Cativa romani si niste libanezi (din cate am auzit de la cei din jur) au facut un pariu riscant si au deschis acum cateva luni, in plina criza, un restaurant in Parcul Herastrau, pe care l-au vrut pozitionat de la inceput direct in top. Cred ca investitia – destul de consistenta, din cate se vede, mai ales daca luam in calcul cat te costa ca sa obtii de la cineva din Primarie o bucata de parc – se va dovedi foarte profitabila, pentru ca au ceva sanse sa castige un eventual “concurs” pentru cel mai bun restaurant din Bucuresti.

Mi-au spus ca e o cladire noua, construita in 2009. Are o arhitectura destul de actuala, cu pereti de sticla pe ambele parti si care dau o vedere foarte avantajoasa spre terasa destul de mare de pe malul lacului. Pare sa fi fost proiectata de catre arhitectul acela care considera ca bucataria si toaletele trebuie sa fie la un loc, lipite, incat clientii care se duc sau se intorc de la WC si chelnerii cu farfuriile de mancare sa isi zambeasca unul altuia de cate ori se intersecteaza.

Decorul e si el modern, spre minimalist. Nu credeam ca imi va placea vreodata un restaurant negru, mai ales dupa ce am vazut saptamana trecuta “compozitiile” lui Mr. Dupre de la Ici et la, insa celor de la Aqua le-au iesit chiar foarte bine: combinatiile de negru (tavanul) si mai multe griuri, unele foarte inchise, sunt de efect. Restaurantul are o singura sala, nu foarte mare, cu barul parte integranta, pe una din laturi. Un acvariu tropical imens, perfect intretinut, atrage multe priviri. Mesele sunt mari si nu sunt inghesuite – o raritate in peisajul bucurestean, chiar si printre restaurantele cu pretentii. Scaunele acoperite cu catifea neagra sunt foarte confortabile si se integreaza foarte bine in restul decorului. Florile de pe masa, si ele in stilul minimalist, sunt naturale. Fetele de masa galbene, de buna calitate, sunt atat de mari ca se intind pe podea. Pe asta mine m-a indispus teribil, pentru ca m-am simtit foarte prost cand am calcat cu pantofii mei plini de noroi pe una. M-a indispus si ca tot timpul a trebuit sa stau de-a dreptul infasurat in metri intregi de material, care nu ma lasau sa ma misc cum voiam; si, mai ales, cand am vazut la plecare ca noroiul de pe pantofi ajunsese acum pe pantalonii mei, via fata aceea de masa.

La intrare am fost preluati de o hostessa scrobita care nu a socotit necesar sa ne arunce vreo privire sau un zambet. Sau, o fi aruncat una cand eram pe scari si nu a fost multumita de ce a vazut. A intrat direct in subiect: “Aveti rezervare?” “Nu!” Cam asta a fost toata “conversatia” noastra. In ziua urmatoare m-am intors cu costum si cu cea mai buna cravata a mea. Degeaba, nu am impresionat-o cu nimic mai mult…

Am fost doua zile la rand acolo inainte se scriu articolul. In prima zi (intr-o marti) restaurantul a fost aproape gol, mai erau doar doua mese ocupate, in afara de noi: doi clienti “corporate” si doi asa-numiti “antreprenori” intr-un limbaj politically correct, din aceia care se saluta ritualic inconfundabil cand se intalnesc, strangandu-si mana dreapta, dupa care le indoiae la 90 de grade si le ridica pana isi ating coatele, simultan cu mainile stangi puse una pe ceafa celuilalt, apropierea obrajilor unul de altul intr-un fel de sarut viril si ramanerea in pozitia respectiva pret de cateva clipe. In ziua urmatoare, la aceeasi ora, restaurantul era plin, abia de am mai gasit un loc. Foarte putine femei printre clienti; in ziua precedenta nu vazuseram niciuna. Aproape toata partea barbateasca a clientelei era cu costum si cravata si am recunoscut multi oameni de business cunoscuti, de la firme mari si bogate. Femeile, alea putine, in fuste si taioare inchise la culoare. Mai putin de un sfert dintre ei vorbeau la mobil, ceea ce e un procentaj rezonabil si acceptabil, ca suntem inca in criza si afacerile trebuie sa primeze. Nu e de mirare ca TV-ul era pus pe programe de stiri.

Nicio fata printre chelneri; una singura am vazut in sala, la bar, care facea nota discordanta imbracata in blugi de liceu printre toti ceilalti echipati complet in negru, in elegante costume Heineken. Am vazut vreo 4 chelneri, plus cativa picoli, ceea ce pentru marimea salii e peste standardele autohtone. In prima zi am dat peste un interlocutor mai neinspirat, care nu avea curajul sa spuna sau sa faca altceva decat cerea o banala politete nenaturala, de lemn. In ziua urmatoare am fost dati pe mana unui chelner cu care mi-a facut placere sa stau de vorba si care nu prea s-a pierdut cu firea la niciuna dintre intrebarile mele intentionat incomode, puse ca sa-l incurc, pentru a avea despre ce scrie in articol. Asa ca serviciul nu mi-a dat niciun motiv serios de critica, ba dimpotriva, ceea ce nu mi se intampla prea des…

Restaurantul se prezinta ca fiind “international, fusion, cu influente oriental-mediteraneene”, asta pentru ca chef-ul e un roman care a gatit in ultimii 15 ani in Israel. Eu nu am reusit sa citesc mai nimic din ce scria in meniul negru cu litere auriu inchis, asa ca mi-au povestit Cristi (e mai tanar ca mine si are vederea mai agera) si chelnerul neinspirat ca sunt vreo 60 de feluri acolo (suspect de multe pentru un restaurant de top) grupate in aperitive, supe, fructe de mare, peste, paste & orez, carne si deserturi. Cele mai multe par sa fie retete originale sau, oricum, au denumiri mai rar intalnite in restaurantele din Bucuresti; ceea ce le face destul de atragatoare, pana una, alta.

Nu am primit amuse-bouche – ceea ce ne-a surprins destul de tare – insa primele feluri au venit destul de repede, asa ca marti am uitat de el. Am luat supa de homar, rondele de vinete cu crema Philadelphia, rosii si rucola, frigarui de somon cu legume si paste. In ziua urmatoare am luat foie gras prajit in vin de Porto, supa de legume, un fel de calcan cu legume si un alt peste (desi am primit pui in locul lui, si bineinteles ca s-au uitat mustrator la noi ca nu ne mai aduceam aminte ce am comandat), tot cu legume. Portiile sunt mai mici decat suntem obisnuiti in partea asta de lune si sunt aduse pe farfurii foarte largi, intr-o prezentare de haute gastronomie. In restaurantele mari, orice fel de mancare ai lua ti se va parea destul de bun, bun sau foarte bun si nu gasesti nici macar unul despre care sa spui ca nu-ti place si sa-l lasi nemancat in farfurie, desi inca ti-e foame. Nu am incercat toate felurile de la Aqua, insa sunt aproape sigur ca toata mancarea lor se incadreaza in aceasta categorie; ceea ce, iarasi, nu e la indemana oricui.

Toate au fost bune sau foarte bune, intr-adevar, dupa cum banuiam. Supele au fost excelente, mai ales cea de homar, si a fost pentru prima data dupa multe luni de zile cand am primit intr-un restaurant o supa care era exact atat de fierbinte cat trebuia sa fie. Pacat ca a trebuit sa o manac cu un fel de lingurita ceva mai mare, ceea ce la Aqua e pus pe post de lingura. Vinetele cu crema au fost si ele surprinzator de bune pentru niste legume iar frigaruile de somon atat cat poate sa fie de buna o mancare cu foarte putin sos. Foie gras-ul a fost si el bun, prajit ceva mai mult decat dupa standardele frantuzesti, iar sosul de la el si pestele plat (halibut) au fost de mare rafinament. Am asteptat cu foarte mare interes “testul sparanghelului” (prezentat ca asparagus in meniul ilizibil si in speech-ul chelnerului); asta e una dintre cele mai bune metode de a vedea pana unde merge grija bucatarului fata de ceea ce lasa sa intre in bucatarie si, apoi, in farfuria clientului platitor. Nu l-a trecut prea bine! Inca inainte de a ajunge pe masa se vedea ca sunt plante mari si nu la prima tinerete, care trebuie fierte mai mult decat punctul pana la care inca raman putin crocante. A fost destul de bun, totusi, si l-am mancat pe tot.

Cu pastele am avut prima surpriza de proportii. Cand am comandat, nu am dat prea multa atentie la “P-ul” din coada lui “Spaghetti AOP”. Nici nu a apucat Cristi sa inghita, ca il vad cu ochii cat cepele, cu gura gascata larg si tinuta asa pret de secunde bune, fara sa fie in stare sa articuleze vreun cuvant… Dupa ce le-a scuipat si a baut un pahar plin cu apa, a primit confirmarea de la chelner cum ca alea sunt “cam picante si ca oricum, era evident, pentru ca “P-ul” vine de la “Pepper””. “Picant” e putin spus, nici in Mexic nu cred ca gasesti asa ceva, e ciudat ca le-au pus alaturi de celelalte feluri. De ce nu ne-o fi atras cineva atentia cand am comandat, nu stiu, pentru ca, evident, ala nu era un fel obisnuit de mancare. O fi vrut sa se amuze vazandu-l pe Cristi intr-o postura caraghioasa? Totusi, surpriza si mai mare a fost cand chelnerul s-a oferit sa le schimbe si sa-i faca altele, cu spanac, smantana si parmezan de data asta. Acum Cristi le-a mancat cu multa placere, se vedea asta pe fata lui rotofeie, de mancacios. Si surpriza a continuat cand nu le-am gasit pe alea iuti pe nota de plata… Cand am cerut un peste si ni s-a adus in locul lui un banal piept de pui la gratar (ce-o fi cautand oare intr-un astfel de restaurant?) cu legume tot la gratar, ne-am asteptat sa se ofere din nou cineva sa-l schimbe, mai ales ca ospatarul a recunoscut ca a fost vina lui si si-a cerut scuze foarte convingator. Totusi, exista o limita in toate…

S-a intristat putin Cristi cand a baut “vinul casei”, un chilian banal care ar fi putut fi inlocuit usor cu unul romanesc mult mai bun dar la aceiasi bani. Celelalte vinuri, la sticla, erau destul de variate, cu o usoara tendinta catre cele scumpe si foarte scumpe. Deserturile au fost si ele foarte bune: carpaccio de ananas si Aqua special, un fel de tiramisu cu multe fructe de padure.

Painea (chifle de mai multe feluri) a fost calda si foarte buna. Ne-au adus-o intr-un cosulet cu un servetel de hartie pe fund, ceea ce contrasta putin cu restul mise-en-place-ului care e, mai degraba, de restaurant de lux. Tot un servetel de hartie era si pe platoul cu bolurile de amuse-bouche (aparut in ziua urmatoare – asta e o poveste separata, la care revin de indata). La felurile principale nu am primit farfurioare pentru paine, ceea ce ne-a obligat sa o punem direct pe fata de masa. Nu pare o alegere prea inspirata cand ai o singura fata de masa si nu inca una mai mica deasupra pe care sa o strangi sis a o schimbi dupa fiecare client. Cu atat mai mult cu cat am vazut, in ziua de dinainte, o scena despre care imi place sa cred ca seful de sala nu stia: dupa ce au plecat clientii, chelnerul a facut o inspectie riguroasa si a decis ca fata de masa respectiva poate ramane si pentru urmatorii clienti. A strans faramiturile de paine de pe ea si, in timpul procesului, a descoperit o mica pata. A plecat si a revenit inarmat cu un burete ud si cu un spray cu detergent, sau asa ceva, cu care a inceput sa “spele” fata de masa, chiar sub privirile noastre mirate. A repetet operatia de multe ori pana sa se declare pe deplin satisfacut. Peste o ora, probabil ca un client isi punea painea exact in acel loc… In prima zi am sta la o masa de doua persoane, insa in ziua urmatoare la una de patru, desi eram tot doi. Tacamurile si paharele au ramas la locul lor pe locurile neocupate, ceea ce ne-a trimis un semnal: “Baieti, aveti grija cu fata de masa, aici se vor aseza de indata alti clienti, de aia nici nu ne-am grabit sa strangem restul tacamurilor. Dar, daca vor sari de la voi ceva faramituri sau stropi de mancare pe ele, nico problema, venim noi cu buretele si cu sprayul si le stergem imediat!” Insa asta a avut si parti bune: cand mi-au luat servetul din fata (desi nu aveau niciun motiv), fara sa-mi mai aduca altul in loc, am putut usor sa intind mana si sa-l iau pe cel al clientului-care-urma-sa-vina-dupa-mine-pe-locul-de-alaturi.

Serviciul a fost destul de rapid la primul fel, la al doilea a durat mai mult. De fiecare data am stat mai mult de o ora si jumatate, ceea ce pentru o masa de pranz nu e pentru oricine, daca te duci doar sa mananci si nu sa admiri si lacul din zare.

Dar sa revin la amuse-bouche… Dupa cum am spus, in prima zi, marti, nu am primit asa ceva. Miercuri, insa, ni s-a adus imediat, adica in mai putin de cele 7 minute “stipulate” in regulamentele restaurantelor mari. Sincer, am crezut ca asta a fost pentru ca acum eram cu costum si cravata. Erau acolo masline de cateva feluri, unt cu mirodenii si cateva inghitituri de crema de branza, de vinete si dintr-un tahini foarte fin, unul dintre cele mai bune pe care le-am mancat vreodata. Ei bine, amuse-bouche-ul asta l-am gasit pe nota de plata, la 17 lei (cat o masa copioasa la restaurantul Parlamentului)! Nu mai spun ca nu imi aduc aminte sa fi vazut vreodata un amuse-bouche (care nu e in meniu, atentie!) pus pe nota de plata, nici macar in restaurantele fara pretentii, insa simplul fapt de a te obliga sa platesti un lucru pe care nu l-ai cerut nu se face, si e si ilegal, la urma urmei. Probabil ca drept compensare ni l-au lasat pe masa pana la plecare, insa ne-au luat farfurioarele de a trebuit sa punem samburii in scrumiera.

Daca nu punem la socoteala produsele de impresionat invitatii (vinuri de cate 2,000 lei sticla sau trabucuri de 150 lei bucata), preturile sunt normale pentru un restaurant de nivelul acesta, cam 60 – 70 de lei, in medie, pentru un fel principal. Pe noi ne-a costat 150 de lei in prima zi (167 daca ar fi fost si amuse-bouche-ul!), pentru cate un antreu, cate un fel principal si un pahar cu vin, insa fara desert, si 250 de lei in ziua urmatoare, cu un amuse-bouche (17 lei), cate un antreu si cate un fel principal, fara vin insa cu un desert. Ni s-a atras atentia pe nota de plata ca “Service charge is not included”. Am dedus ca trebuie sa dam cate o anumita suma de bani chelnerului, picoloului, hostessei, paznicului, barmanitei, celui care ne-a parcat masina, sefului de sala si altora de acolo care ne-au servit intr-un fel sau altul, nedeductibila pentru noi si nefiscalizabila pentru ei. Ca e ilegal sa pretinzi niste bani nedeclarati, nu cred ca ridica vreo problema (morala, sau de orice alta natura) romanilor si libanezilor de la Aqua, daca ma pricep eu bine la oameni. Ca ma deranjeaza pe mine sau pe alti clienti sa ne faca partasi la evaziunea lor fiscala, nu cred ca-i deranjeaza pe ei…

Ca sa trag o concluzie, desi nu-mi place sa mi se ceara in scris bani pentru bacsis si alte cateva lucruri despre care am vorbit mai sus – destul de marunte, totusi, fata de ce am vazut in alte restaurante – va trebui sa pun pe lista Aqua ori de cate ori ma va intreba cineva (si se intampla des asta!) care sunt cele mai bune restaurante din Bucuresti. Cel putin in zona lor (in nord), eu nu am niciun dubiu ca sunt cei mai buni, si la mancare si la servicii, si ca i-au cam intrecut pe numerosii lor vecini cu mari pretentii. Pe cheful de la Aqua il felicit de pe acum. Pentru patronii romani si arabi si pentru sefii de acolo mai astept nitel, pana la vizitele urmatoare…