Cum gandeste un chelner

5 Mai 2008 | News

Eu m-am bucurat foarte tare cand am aflat ca s-a deschis un alt restaurant grecesc aproape de biroul meu, pana la care sa pot merge pe jos. Ar merita ceva concurenta Mesogios, ca e destul de scump. Imi place mult mancarea greceasca, probabil iremediabil influentat de pasiunea pentru tot ce e legat de acea parte de lume si de civilizatie. Primul restaurant numai cu peste la care am fost eu in Bucuresti era pe undeva pe la Podul Izvor, se pare ca tot grecesc. Nu mai stiu cum se chema, insa imi aduc aminte, amuzat de fiecare data, ca pe el scria mare: “If it swims, we have it.” Nu mai e demult acolo.

Am ajuns la Thalassina la putin timp dupa ce s-a deschis. Apoi am revenit in mai multe randuri, insa am ramas sa mananc doar de vreo doua ori pentru ca nu aveau, “exact in acea zi”, bucatele pentru care ma dusesem in mod special acolo.

Restaurantul e intr-o casa frumoasa de pe una dintre strazile frumoase, cu case vechi, dintre Lascar Catargiu (fostul bulevard Ana Ipatescu) si Caderea Bastiliei. In spate pare sa aiba o gradina superba, foarte mare, sper sa deschida si o terasa acolo. Casa e renovata, totul e proaspat varuit si vopsit in alb si, prin urmare, iti da o senzatie placuta de nou. Decorurile sunt putine, nu stiu daca asa a fost gandit sa ramana sau daca, la multe luni de la deschidere, inca nu s-au hotarat cum sa o amenajeze. Eu sper sa nu ramana asa. Mie, personal, nu prea-mi plac restaurantele cu decoruri minimaliste, mai ales in astfel de locuri cu poezie din Bucurestiul inca frumos. Un lucru bizar m-a deranjat foarte tare, de fiecare data cand am fost acolo: desi au geamuri mari – si prin geamurile acelea poti vedea copaci verzi , o strada frumoasa, case frumoase cu acoperisuri de tigla si cu catei in curte – le-au acoperit in intregime cu niste prelate gri, ca acelea de acoperit masinile, incat nu se mai vede absolut nimic afara si mai trebuie sa tina si niste becuri aprinse in timpul zilei, puse in niste abajururi de rachita destul de banale, ca sa folosesc un eufemism. Nu am vazut vreo planta sau vreo floare la Thalassina, desi sunt sigur ca ar fi facut un contrast placut cu tot albul din jur. Scaunele sunt incomode, insa suportabile. Mesele sunt suficient de mari, nu sunt inghesuite si sunt acoperite complet cu fete de masa; totul e nou si curat, mai putin un pahar despre care voi povesti ceva mai incolo.

Meniul e destul de lung, alcatuit dintr-un numar nu prea mare de gustari si salate tipice, diverse feluri de paste si orez si multe feluri de peste si fructe de mare. Sunt date doar denumirile felurilor de mancare, foarte laconic si fara nicio explicatie, amestecate, unele in romaneste si altele in alta limba (probabil ca in greaca, insa, din fericire, cu caractere latine). Asa ca o documentare temeinica si o discutie lunga cu chelnerul sunt inevitabile. Desi un meniu stufos te duce, instinctiv, cu gandul la mancare semipreparata sau chiar luata de-a gata, inghetata, din supermarket, si pusa direct in farfuria ta, via cuptorul cu microunde, la Thalassina nu pare sa fie nimic congelat – oricum, nu pestele si celelalte produse pe care ti le alegi singur dintr-o vitrina frigorifica pusa in mijlocul restaurantului si care se gatesc numai la comanda.

Prima data cand am fost la Thalassina am luat cate un fel din fiecare aperitiv, dupa care am cerut caracatita, calamari si un peste. Pe langa antreurile obisnuite in multe alte restaurante, chiar ne grecesti (tzatziki, feta, salate etc.) am mancat si cateva feluri de peste rece, unele marinate (tziri si scubri – traduse au fost tari, respectiv scrumbii), altele file (lakerda – un fel de ton crud, afumat), foarte bune – si pentru ele am revenit la Thalassina de mai multe ori. Cei de acolo s-or fi gandit ca sunt suferind si mi-au dat tahini (pasta de susan, asemanatoare cu humusul) in varianta mai sanatoasa insa mai amara (facuta din seminte de susan nedescojite), desi eu mi-as fi asumat riscul – daca m-ar fi intrebat – sa iau varianta cealalta, mai buna la gust, din seminte descojite. Pestele, caracatita si calamarul au fost atat cat puteau ele sa fie de bune, doar vreun sos mai special ar fi putut sa aduca ceva in plus, insa nu a fost cazul. Painea a fost oribila, cea mai proasta pe care imi aduc aminte sa o fi mancat vreodata intr-un restaurant cu pretentii. OK, stiam ca e reincalzita, nu e primul restaurant in care se face asta, insa exista o paine special facuta pentru asa ceva, pe care cu greu reusesti sa o deosebesti de o paine calda “adevarata”. Daca iei, pur si simplu, o paine veche, o stropesti cu apa si apoi o bagi intr-un cuptor, in primele patru minute poate sa ti se para buna; insa in al cincilea minut devine atat de tare si de proasta la gust incat te lipsesti bucuros de ea.

Serviciul a destul de inegal. Dupa ce, la inceput, am “avut parte” de un chelner pe fata caruia se putea deslusi, cu usurinta, intrebarea ca ce naiba cautam noi acolo ca sa-i stricam lui seara, in mod neasteptat am fost preluati, “din mers”, de altul, care, daca nu se bucura sincer ca suntem acolo si ca ne poate face sa ne simtim bine, atunci sigur mima foarte convingator acest lucru. Am platit aproape 300 de lei pentru o cina consistenta, cu multe feluri, din care 150 de lei a fost un homar. Ni s-a parut un pret aproape normal.

Am revenit de mai multe ori, hotarati sa mancam lakerda, scubri si tziri; in rest, urma sa vedeam noi la fata locului ce mai luam. Insa, de fiecare data, ni s-a spus (nu de la inceput, ci dupa indelungate documentari prin bucatarie sau prin magazie) ca exact pe acelea nu le mai aveau in ziua respectiva. A fost frustrant, puteau macar sa le scoata din meniu, ca tot au unul cu foi detasabile. Am plecat fara sa mai mancam.

Intr-o zi, trecand prin apropiere si fiindu-mi foame, am intrat din nou, hotarat sa mananc ceva rapid. Eram deja pregatit sa mi se spuna ca nu mai au lakerda, scubri si tziri, asa ca nu m-am mai enervat cand mi-au spus ca, intr-adevar, tocmai se terminasera. Am luat si eu ce am gasit. Ca si data trecuta, am fost preluat, la inceput, de un chelner, dupa care acesta a fost inlocuit, inexplicabil, cu o chelnerita careia parea sa i se fi intamplat un foarte mare necaz in familie in ziua aceea. I-am spus ca paharul in care tocmai imi pusese apa chelnerul din “schimbul 1” era murdar si am rugat-o sa-mi aduca altul.

– Nu se poate sa fi fost murdar!
– Ba eu cred ca se poate, paharul e in fata mea, va puteti uita la el.
– E imposibil, chiar eu am spalat paharele, cu mana mea!
– Domnisoara, sunt convins, insa sunt urme de RUJ pe el; or, eu nu sunt dat cu ruj, si sunt si singur la masa!

L-a luat in mana, s-a uitat la el, a vazut rujul, l-a pus inapoi pe masa si a plecat fara sa spuna o vorba, vadit descumpanita de rigurozitatea si de soliditatea argumentatiei mele. Dupa cateva momente o vad revenind in viteza si amenintator catre mine; ma asteptam sa aiba un alt pahar in mana, insa… Nici nu ajunge bine langa mine ca o vad ca ia o pozitie belicoasa si spune, cu o voce care nu lasa loc niciunui echivoc:
– Domnule, colegul meu mi-a spus ca ati mancat ICRE!
– Da, asa este…
– Si icrele erau din acelea ROZ!
– Da…
– Ati vazut, acuma? Urmele ROZ de buze de pe pahar sunt ale DUMNEAVOASTRA, si sunt de la icre!
– Domnisoara, va spun a treia oara, eu nu m-am atins paharul acela!

Fierbea, ii venea sa ma omoare, cred ca a facut mari eforturi sa nu imi dea vreo doua palme. Cu siguranta, daca as mai fi mancat ceva, atunci mi-ar fi fost teama ca imi va pune niste soricioaica in mancare, asa ii scaparau ochii. Pentru o clipa am fost tentat sa-i demonstrez rational ca aveam dreptate. Reflexele mele de fost fizician imi spuneau sa fac doua experimente simple. Primul: sa mai mananc niste icre roz, sa beau din pahar, alaturi de urma cu pricina si, dupa aceea, sa comparam rezultatele. Al doilea experiment ar fi fost sa torn apa din pahar inapoi in sticla si sa constatam ca sticla se umple, ceea ce insemna ca din pahar nu fusese bauta vreo cantitate de apa. Am renuntat, insa. A plecat multumita ca am capitulat…

M-am dus sa platesc si cineva care parea sa fie sef pe acolo m-a anuntat foarte sec, in sictir si fara sa se uite la mine, ca nu trebuie sa platesc nimic pentru tot ce am mancat. Parea sa fie o favoare, o concesie, sau asa ceva, pentru ca numai a scuza nu semana, ci dimpotriva. I-am spus ca vreau doar sa-mi scoata apa de pe nota de plata, nu si restul. Am platit 30 de lei, cat costa gustarea roz si ce am mai mancat eu acolo si am plecat gandindu-ma, cu stupoare, la cum functioneaza logica unui ospatar (si a sefului lui, se pare): Sa zicem ca erau 50-50% sanse ca unul dintre noi sa fi avut dreptate. Ba nu, sa presupunem ca erau 90%, ba chiar 99% sanse ca eu sa fi mintit. Daca acel client (adica eu) era un pervers care a provocat scena respectiva absolut gratuit, un nebun, un mitoman sau un “diversionist” trimis de catre concurenta, “lectia” primita nu numai ca nu ar fi “rezolvat” nimic, dimpotriva, l-ar fi incrancenat si mai mult pe client si scandalul s-ar fi mutat in mijlocul restaurantului, de fata cu toti ceilalti clienti. Daca era sincer, atunci cu siguranta ca acel client va tine minte intamplarea multa vreme (asa cum eu le tin minte pe toate cele asemanatoare, petrecute si cu 10 ani in urma), o va povesti si altora, va scrie comentarii acide despre restaurant pe bloguri sau pe unde va mai avea ocazia sa o faca si, cine stie, poate va scrie chiar si un articol. Prin urmare, oricum as lua-o, tot nu vad logica reactiei celor de la Thalassina. Asta in ipoteza ca a fost ceva urma de rationament pe acolo, si nu doar instinct…