Nicoresti, file de poveste… (prezentare)

5 Noiembrie 2011 | Noutati

Intr-o zi discutam la o masa cu un client care imi povestea despre Bufetul Muscel… “Asa se numea pe atunci, spunea el, prin 1976, cand imi numaram gologanii prin buzunar si veneam aici sa mananc doi mici pe o felie de paine unsa cu mustar. Era mizerie, isi amintea el, erau niste scaune mici, mese de fier acoperite cu fete de masa murdare si fum sa-l tai cu cutitul… Nu era decat acest salon de la strada, in rest era o casa de locuit in care stateau cateva familii.

Asta era de pe vremea din care eu abia ma nascusem… Tata stia insa bine aceasta carciuma… Strugurelu’, Visina, Gradina cu Tei, Baneasa, Bolta Rece, iar mai apoi Clubul Diplomatilor erau trecute in “fisa lui de cadre” – pe care astazi am numi-o CV…. Stia cu ce se mananca carciumaria, stia cum se face meseria asta, dar mai presus de toate ii placea mancarea buna… Asa ca prin 1991 a vrut sa aiba propria afacere, iar soarta i-a scos in cale Nicorestiul… N-a fost usor. A vrut sa fie ceva pe sufletul lui: un loc unde se mananca bine, ieftin si unde lautarul sa-ti cante la ureche ca vinul sa curga mai usor pe grumaz. N-a pus mare pret pe decoruri, asa cum tot romanul de clasa medie nu se ingrijea de astfel de lucruri in acele vremuri; asta era pentru tata chiar ultimul lucru care sa-l intereseze… Povestile pe care le aud acum sunt fascinante: oamenii cereau sa li se puna o masa in gura bucatariei ca sa manance ciolanul cu fasole pentru ca tot restaurantul era plin; lautarii cantau pana dimineata iar doamnele cu tocuri cui gaureau mesele din lemn de brad. Era pe vreamea in care romanul nu auzise de tratorii, mancare libaneza sau frantuzeasca… El cauta bucatica de carne neaosa sau ciorbele de stevie si loboda, asa cum numai romanul de la tara stie sa le pregateasca.

S-au creat adevarate legende despre Nicoresti, iar internetul e plin de asemenea povestioare; cred ca putine locuri din Bucuresti au nascut atatea povesti emotionante. Aici e doar una dintre ele… http://www.dob.ro/Articole/Editorial/1765/La-salul-cel-negru

S-a dus nea Nicu Stan si s-a dus si tata… Nicorestiul e mai sarac fara el… Au ramas insa bucatarii pe care i-a invatat toate secretele lui. Am ramas noi ceilalti care vrem ca la Nicoresti sa va simtiti mult mai bine ca acasa… Si tata a mai lasat ceva: pasiunea lui pentru arta… Vrem sa impartasim cu toti oaspetii nostri aceasta pasiune: fie ca e vorba de tablourile sculptate primitiv in lemn ce stau marturie trecerii timpului in Crama, fie ca e vorba de tablourile din saloanele Rustice de la etaj sau de mica galerie deschisa in Salonul Boieresc de la parter.

Nicorestiul nu a fost si nu va fi niciodata un restaurant de bucatarie fina…. Filosofia acestui restaurant este 100% reflectata de ceea ce Radu Anton Roman spunea extraordinar de frumos in cartea lui de bucate : Cine n-a mâncat intracarpatic fudulii, mãduvioare si momite la grãtar, creier si lapti pane n-a-nteles o realitate româneascã: snobismul provocator al bucãtãriei mioritice nu vine din tehnologiile savante si asocierile paradoxale, ca la frantuji si chinezi, ci din insolitul bucãticii principale, al straneitãtii (vai ce barbarism!) sufocante a materiei prime, altfel extrem de simplu, aproape primitiv prelucratã.”

Daca uneori mai gresim, fie-ne iertat! Dar o facem cu pasiune, pentru ca asa s-a nascut legenda Nicorestiului si asa va merge mai departe… cu pasiune…

Ioana, Bucuresti, 2011