Tinctura de Baracca

25 Martie 2014 | Noutati

Contraindicatii, efecte adverse: a nu se combina cu medicamente din categoria somniferelor, deoarece efectele se conjuga si riscati sa va cada capu’ pe tastatura. La unii subiecti s-a observat o usoara tendinta de a pune sticla la gura si a o da pe gat cu nesat, apucatura pentru care trebuie folosita ca schema de tratament, o joarda peste degete.

Avertisment: creeaza dependenta si induce oarece stari poetice.

Restaurant Baracca din Cluj 01Baracca – o dupa-amiaza mohorata de septembrie-marti, doua femei hamesite, dornice de experiente… gastronomice. In restaurant, spre satisfactia noastra, doar doua mese ocupate. In fata, chiar langa intrare, in zona cu scaune albe din plastic, doua dame-si devorau barfele si feliile de tort, cu aceeasi lacomie. Mai in fundul restaurantului, in acea zona cu niste demifotolii – tot din plastic – si cu fete de masa albe, alte trei doamne vorbeau si radeau zgomotos. Oarecum de-nteles, incepusera masa cu o sticla de vin alb.

Prin urmare, in Baracca, numai clienti-femei. Unii, mai aerisiti la mansarda, ar spune ca-i un semn al deschiderii si disponibilitatii catre experinente noi, al dezinhibarii, al scuturarii de prejudecati si de barbati, deopotriva. Altii, mai conservatori, l-ar vedea ca pe un semnal de alarma, ca femeile – cel putin cele din mediul urban si avand si un dram de educatie – si-au luat-o-n cap dar nu oricum, ci rau de tot.

Ne-am asezat strategic: la mijloc. Dupa mai multe priviri atrase hoteste de galgaitoarea conversatie a doamnelor, mi-am dat seama ca Restaurant Baracca din Cluj 02e vorba de aniversarea uneia dintre ele: cadouri desfacute, un brat de flori cu care ospatarul se-nvartea putin descumpanit, pentru a gasi o vaza potrivita. Sarbatorita, desi cea mai in varsta dintre ele, era imbracata ca si cum implinea o varsta cu cel putin 25 de ani mai mica, si pe care, se-nsela amarnic ca o si arata. Era ingrijita, coafata, parfumata – am simtit asta cand a trecut pe langa masa noastra in drum spre toaleta – dar toate astea la un nivel prea evident, care friza deja stridenta. Mara – prietena mea proaspat divortata, descurajata, dezamagita si depresiva – a catalogat-o in in stilu-i franc, afurisit de direct dar atat de plastic: o conopida.

Aperitivele noastre, de-ndata ce ne-au fost aduse, ne-au atras toata atentia spre farfurii, cu un magnetism care a spulberat si ultima particula, mai ceva ca la CERN. N-au fost imortalizate pentru ca ratiunea a fost de-a dreptu’ ingenunchiata de hipoglicemia alarmanta, garnisita cu cateva emotii artistice.

Bruschettofila si bruschettofaga cum ma aflu, fac ce fac, si pe unde ma duc, tin mortis sa le si gust – bruschetta adicatelea. Daca sunt Restaurant Baracca din Cluj 03la o masa mai simandicoasa le iau ca antreuri iar daca sunt de una singura, in pauza de pranz, si trebuie sa ma-ntorc la birou vioaie si eficienta, o portie de bruschetta langa o salata, e tot ce-mi doresc. Sa nu mai vorbim de sfarsitul de saptamana, cand ai timp de rasfaturi decadente, te scoli cand altii se culca, iti pui “La grande bellezza”, o portie dubla de bruschetta-n poala si extazul devine ceva aproape pipaibil.

Bruschetta, fiind o campioana absoluta a retetelor simple, ai putea zice: ce pretentii sa mai emiti fata de o banala pita prajita frecata cu usturoi, stropita cu ulei de masline, presarata cu niscaiva rosii si ceva umbre de busuioc? In realitate lucrurile nu stau chiar asa, caci desi este usor de pregatit, delicioasa si proaspata ca o dimineata racoroasa de vara, totusi, in putine locuri am mancat o bruschetta reusita: adica servita calda. Repeta cu mine: CAL-DA; cu feliile de paine fripte rapid pe jar sau plita si nu uscate-n cuptor, cu miezul pufos, dar cu suprafata crocanta si-nviorata de usturoi, acoperita de un strat de rosii tocate, putin busuioc proaspat garnisit cu cateva picaturi stralucitoare de ulei de masline extra-virgin, si am cam gatat cu toata filozofia. Nu administreaza cine stie Restaurant Baracca din Cluj 04ce ingrediente savante sau exotice, in schimb, ofera satisfactii gustative aproape vinovate.

La fel ca si pizza napoletana originala, de la mama ei, care e de o simplitate dezarmanta: blat + rosii + mozzarella + busuioc proaspat (chiar in culorile drapelului italian). Daca servesti o asemenea pizza unui romanas sau unui american deopotriva, ar zice ca-ti bati joc de el, daca pizza nu-i doldora de topping-uri care mai de care mai traznite: de la creveti la filament de alge marine, de la porumb la ananas si de la ton la carnati – un dezmat vulgar de ingrediente, inecate in niste sosuri rosii, translucide, amidonoase si gelatinoase, care-ntepenesc pe furculita ca aracetu’ si care nu stii daca au fost onorate de prezenta vreunei rosioare.

Dar sa revenim la bruschetta noastra concreta din farfurie – varianta “assorted bruschetta” – pentru ca fiecare felie din hora de patru era altfel garnisita: ciuperci calite-n unt cu verdeturi fine, somon crud afumat, perpelit in ulei de masline si zeama de limeta, prosciutto crudo si bresaola aduse la viata de cateva picaturi de otet balsamic si frunze de busuioc proaspat – busuioc genovez, nu de ors’cRestaurant Baracca din Cluj 05are, briza proaspata si seducatoare dinspre Mediterana. Inzorzonate cu asa-zisele topping-uri, batranele bruschetta pareau niste donsoare de pansion: decorative, zglobii, dar clasice si cuminti in aromele consacrate, cele de usturoi, busuioc si ulei de masline. Servite calde, cu painea prajita asa cum trebuie, au cazut prada rapid, nu le-am putut trata cu nepasare.

Le-am taiat in jumatate, sa poata si Mara sa-si ‘stampere curiozitatile dar sa am la randu-mi motiv sa atentez si eu la atractiile din farfuria ei. Ii comandasem – cerandu-mi dealtfel sugestia – niste sashimi de ton rosu. Putin contrariata de alegerea facuta, m-a si apostrofat:
–  Bine, draga, da’ de ce trebuie eu sa gust mancare de extraterestri, o telemea cu masline cu ce te-ar fi deranjat, ha?
–  Parca mi-ai cerut sfatul, asa ca trage fermoaru’ la slitul mentalitatilor de targ de provincie, c-ai sa vezi ce-ai sa-ti mai lingi degetele! – i-am zis-o cu iuteala, inainte de a ‘zvarli pe gat primul sashimi furat.
S-a uitat la mine cu neincrederea unei sprancene ridicate dar si cu o oarecare acceptare a statutului de dezarmata, invinsa. S-a lasat cucerita ca o reduta si Restaurant Baracca din Cluj 06avea si de ce sa se lase cucerita, caci sashimi erau absolut divine, in colcaiala aia de gusturi, arome si culori.

Subtirimi de mango si castraveti proaspeti, invaluite de un sos matasos de avocado si wassabi, se-mpleteau in cuiburi delicate, tocmai bune de cuprins cu trei degete. Peste fiecare gramajoara tronau intr-o tonalitate de rosu inchis, felii grosute de peste crud. Taiate dupa tehnica “en julienne”, amestecul de fructe si legume isi pastra textura crocant-viguroasa, doar putin domolita de hreanul din pasta wassabi. In cerul gurii, simfonia de arome era completa, prin participarea fiecarui ingredient cu partitura sa proprie si unica.

Am avut tacamuri, ca-n orice locanta europeana, dar am ales sa devoram aperitivele cu mana, intr-o simplitate paradiziaca, de-nceput de lume. Ne-am folosit degetul mare, aratatorul si mijlociul, ca pe niste betisoare, pentru a le cuprinde si a le arunca energic in gura. Experienta a fost completa, astfel incat asteptarea felului urmator devenea chiar palpitanta. In asteptarea felului principal, aperitivele ramasesera o amintire placuta, culcusita undeva-n ceru’ gurii.

Serviciul in restauranRestaurant Baracca din Cluj 07t a fost destul de bun, insa mai lent, pentru ca felurile de mancare nu stau si motaie pe plita cate-o zi intreaga in asteptarea unui client, ci sunt facute pe loc, din ingrediente proaspete. Luand in seama calitatea si prospetimea ingredientelor folosite, preturile sunt decente, la limita rezonabilului. Ospatarul nostru, o paluga infasurata intr-un sort negru, era cam pretios si ceremonios dar fara acoperire, doar de dragul pretiozitatii, cu atat mai mult cu cat Baracca nu se doreste nici pretios si nici sobru, ci doar cochet. E vorba aici despre acea politete mecanica, seaca, invatata pe de rost, golita de orice umanism, care pe mine ma descumpaneste si mai degraba ma enerveaza, decat sa ma fragezeasca. In ciuda sfintei politeti cu zambet de plastic in staniol, era totusi destul de necomunicativ, de parca-mi facea o favoare ca-mi vorbeste. Nu mai spun ca atunci cand vorbea, molfaia cuvintele-n gura si trebuia mereu sa-l intreb de doua ori ce-a vrut a spune. Parca-si vorbea-n barba, si desi oarecum iritata de prestatia dumnealui, mi-am tinut vorbele de ocara-n buzunar si m-am abtinut de la orice fel de comentariu caustic, pentru ca asta nu se face niciodata intr-un loc public in care se mananca, decat eventual la sfarsit, inainte de a onora nota de plata. Pentru mine asta e o lege nescrisa.

Mbine, asta nu-nRestaurant Baracca din Cluj 08seamna ca poti inghiti orice, ca pelicanu, si nici ca trebuie sa suporti nedreptati sau mitocanii. Te ridici, pleci si nici ca mai intorci vreodata privirea spre locul acela. Ba pe deasupra mai bati toba tuturor prietenilor si cunostintelor, si-i faci si reclama negativa prin toate canalele media avute la-ndemana. Intr-o concurenta acerba pe piata destul de garnisita a restaurantelor, nu e putin lucru.

Norocul nostru, ca felul doi ne-a fost adus de un altul, total opus: mic de statura, rapid in miscari, agil, intr-o hiperactivitate motorie, care ne-a prins bine si totodata ne-a uimit. Se vedea ca era ceva mai scolit, in primul rand pentru faptul ca facea recomandari pertinente, cunostea procesul de fabricatie al mancarurilor si avea ceva habar de ingredientele pe care le vindea pe-acolo. Paluga se pare ca era vreun proaspat recrut in ale ospatariei, ori in perioada de proba a angajarii si a fost sustras discret catre aranjarea unei mese festive, de mai multe persoane, care probabil ca era rezervata pentru seara respectiva. Imediat m-am gandit ca poate nu vom ajunge sa ne fie spulberata tihna pranzului nostru prelungit, de galagia inerenta a unei mese festive si vom reusi sa ne retragem la timRestaurant Baracca din Cluj 09p.

In rastimpuri, prin mici inghitituri, imi savuram Pinot Noir-ul de Bourgogne, pentru ca daca vrei sa cunosti gustul originar al acestui strugure asa cum a fost lasat el pe fata pamantului, trebuie sa consumi licoarea produsa chiar acolo, in patria muma – Franta. Desi ma plec in fata vinurilor noastre romanesti si prefer sa le consum inaintea celor aduse de pe alte meleaguri, totusi, de data asta, am ales acest vin, tocmai pentru ca nu-l prea gasesti peste tot, Baracca laudandu-se cu o colectie de vinuri destul de bogata.

Circula o sintagma printre oenologi care-mi place tare mult, anume ca “Daca Dumnezeu a creat Cabernet Sauvignon, atunci diavolul a faurit Pinot Noir”. Atat de dracos, rebel si atipic este vinul asta, astfel incat devine surprinzator ori de cate ori il bei. Cel mai probabil, daca cineva te-ar lega la ochi si te-ar pune sa-l ghicesti n-ai reusi, atat e de imprevizibil in buchetul lui de arome, de la un an la altul si de la un “terroir” la altul – un fel de amprenta unica a locului, o marca pe care natura o da unei regiuni anume, intr-un anumit an si intr-un anume timp. Cu fiecare inghititura, proiectam pe imensele abajururi care coborau din plafonul in stil industrial, ba imaginea unui Beaudelaire sorbind odata cu Restaurant Baracca din Cluj 10vinul picaturi de geniu, ba a unui Dumas ingenunchiat, cu palaria scoasa-ntr-o mana si cu paharul in cealalta, sau de ce nu, a unui Stefan Iordache adresandu-i-se politicos si ceremonios cu “Dumneavoastra”.

Am preferat un vin rosu sec, mai putin corpolent decat Cabernet Sauvignon-urile cu care ma mai transfuzez, tocmai pentru a-ngana mai bine savorile mancarurilor, pentru a nu le acoperi, a nu le eclipsa; pentru ca pana la urma sa particip nu oricum, ci constienta, la un ospat formidabil al simturilor.

Decorul viu din incinta restaurantului, de-a lungul prelungitei noastre sederi, suferise mici modificari. Cele doua doamne asezate in vitrina de langa intrarea in restaurant isi devorasera feliile de tort si plecasera, iar la scurt timp dupa aceea, pe aceleasi doua scaune – calde inca de destainuiri – se asezasera primii clienti-barbati. O vreme i-am privit ca girafa, cu gatul intins de interes si uimire tampa, ca si cum se strecurasera intr-un loc nepermis, sa zicem toaleta doamnelor.

(Restaurant Baracca – Cluj-Napoca, str. Napoca nr.8A.; www.baracca.ro)