Inainte de a merge la La Cena faceti un test de rezistenta fizica!

6 Octombrie 2009 | Noutati

Cunoscutul restaurant-pizzerie de pe Maria Rosetti nu e un restaurant “de fite”, nici nu pare sa fie rodul vreunei pasiuni innascute a cuiva pentru gastronomie, ci e facut ca sa faca bani. Repede, multi, constant, desi nu fara efort si imaginatie. Ceea ce e un lucru de admirat, totusi. Am fost curios sa stiu al cui e si mi s-a spus ca mai bine sa nu intreb, insa asta m-a facut si mai curios. Mai tarziu am aflat ca a fost al lui Serghei Mizil si al lui Madalin Voicu, insa acesta din urma se pare ca a devenit “sleeping partner”, daca nu cumva a iesit cu totul. Are o anumita faima in cartier, e musai sa faci rezervare daca vrei sa gasesti vreun loc. Am fost si eu pe acolo de vreo doua ori inainte, insa nu imi mai aduc aminte de nimic, ceea ce e mai degraba de bine.

Restaurantul e intr-o casa veche, cu o curte in fata, intr-o zona frumoasa, cu multe alte case vechi in jur, in partea “cu poezie” a Bucurestiului. Cladirea a fost suprainaltata fortat, ca sa mai incapa o “serie” de clienti, si pe dinafara arata chiar ca o casa suprainaltata fortat. Interiorul e destul de placut, totusi, gen bistrou retro (mai ales podul care e un larg spatiu deschis), cu mult lemn si cu picturi facute direct pe perete (un fel de serigrafie), cu scene istorice sau chiar biblice. Lumina e cam nepotrivita, rece, stridenta; cred ca si-au dat seama de asta si cei de acolo fiindca au oprit ventilatia pentru ca fumul gros sa atenueze efectul. Ceea ce au si reusit, in foarte buna masura.

Inca inainte de a ajunge la etaj am avut o presimtire despre ce ma asteapta, dupa vacarmul care se auzea in crescendo. Intr-adevar, acolo erau de cel putin doua ori mai multi oameni decat ai putea crede ca pot incapea intr-un astfel de loc. Ajungerea la masa rezervata din mijlocul restaurantului mi-a retrezit instinctele mele demult adormite de fizician, trebuind sa calculez rapid diverse trasee ingenioase catre destinatie, fiindca noi clienti ne impingeau din urma. Probabil din cauza lipsei exercitiului, nu am gasit nicio solutie imediata la aceasta neasteptata si insolita  problema, asa ca am ridicat vreo doi clienti de pe scaunele lor ca sa putem sa trecem catre unde ni s-a aratat cu degetul. Spre usurarea mea, cei ridicati nici nu s-au uitat la noi si nici nu si-au intrerupt discutia, ceea ce m-a facut sa cred ca erau deja demult obisnuiti cu asta.

Am crezut ca a trecut ce era mai greu, dar aveam sa constat ca era de-abia inceputul. Cand m-a atins prima data vecinul din spatele meu am inghetat, insa am inteles repede ca nu era ceea ce credeam eu. Cu timpul m-am resemnat, asa ca tresaream din ce in ce mai putin. Am avut noroc sa nu trebuiasca sa ma scol de fiecare data cand trecea pe langa noi vreun client sau vreun chelner in fuga, insa tot era nevoie sa ma lipesc de masa si sa-mi sug burta, ceea ce nu e un lucru tocmai usor de facut la varsta mea. Ca o consolare, chiar si fara aceasta gimnastica abdominala tot nu s-ar fi schimbat mare lucru in confortul meu, pentru ca scaunele erau de-a dreptul incomode.

Cam la fel se intampla lucrurile in braseriile traditionale germane, doar ca acolo ti se pun imediat o bere si un carnat in fata, fara sa te mai intrebe cineva daca le vrei, pentru ca oricum nu au altceva. Aici, insa, am avut o surpriza de proportii cand am primit meniul (de fapt, doua la patu oameni, si acelea obtinute cu nu putine insistente) atat de lung incat am renuntat sa-l mai citesc. Am apucat, totusi, sa numar 16 deserturi. L-am rugat (adica, i-am strigat) pe cel care ma invitase sa aleaga el si pentru mine, fiind un obisnuit voluntar al locului. Se pare ca alegerea nu a fost prea dificila, insa transmiterea ei catre oricare dintre chelnerii pe care toti patru incercam sa-i oprim, da. Erau tineri sau foarte tineri, cred ca unii studenti sau elevi, si nu se deplasau decat in fuga, transpirati, facand eforturi disperate sa multumeasca pe toata lumea. Unul singur, inalt si cu tatuaj pe brat, tragea chiulul de-a dreptul. Pur si simplu, SE PREFACEA ca lucreaza. Am stat si l-am urmarit aproape jumatate de ora. Am fost de-a dreptul indignat!

La cata lume era in sala, nici daca ar fi fost de doua ori mai multi chelneri nu cred ca s-ar fi vazut o mare diferenta. A trebuit sa se ridice unul dintre noi in picioare, dupa 40 de minute, si sa tina calea primului dintre ei ca sa ne ia comanda. Am remarcat la el un sentiment sincer de intelegere si de solidaritate fata de noi si m-am simtit chiar putin vinovat ca imi pierdusem rabdarea. Intr-un fel, cred ca ne compatimeam reciproc. Nu stiu cat castiga omul acela, insa m-a impresionat sa vad cum alerga gafaind – si nu exagerez – de la o masa la alta. Dupa o ora (si acum nu exagerez de dragul naratiunii) inca nu primiseseram nici macar o farama de paine. Intr-un tarziu, a venit o portie de mancare din trei si doua tacamuri din patru. Pana am terminat-o, au venit si restul tacamurilor si al antreurilor: ciuperci la tigaie cu muguri de pin, carpaccio, anchois si foccacia crocanta. Felurile urmatoare au fost cotlet de miel, pulpe de pui la tigaie cu costita, peste cu ierburi aromate in crusta la cuptor si paste proaspete cu unt de trufe. Puiul si pestele nu au avut ceva deosebit, insa celelalte da: cotletul a fost ars si uscat iar pastele foarte bune, in special din cauza untului de trufe, din care nu imi amintesc sa mai fi mancat in alta parte in Bucuresti. Desertul a fost si el destul de bun, si cei care merg des pe acolo spun ca acesta e punctul “forte” al La Cena. Ni s-a recomandat parfait de halvita cu migdale si caramel, insa nu-l mai aveau. Am primit, in schimb, o creme brulee (prezentata drept creme caramel) si o tarta cu branza si visine, foarte bune amandoua (probabil, facute chiar de ei), si o spuma de ciocolata pe care cred ca au luat-o de la Metro. Nu mai stiu cat am platit, insa imi aduc aminte ca ne-am spus ca preturile sunt foarte rezonabile daca luam in calcul doar calitatea mancarii, nu si restul.

Dupa trei ore am iesit de acolo cu ochii rosii, tusind si deja ragusit. Cred ca am stat un sfert de ora pe o bordura ca sa imi revin, dupa care am ajuns cu greu acasa si m-am dus direct sa ma culc. Nu-mi amintesc sa ma mai fi chinuit cineva vreodata atat de mult intr-un restaurant. Prietenii mei au plecat tinandu-se de mana, incantati de seara petrecuta. Si altii care au iesit dupa noi pareau la fel de multumiti. Restaurantul e plin in fiecare zi. Inseamna ca eu am imbatranit, fara indoiala…